Spionaj, bani și „House of Cards” în variantă românească
Când ne gândim la “Mica Unire” din 24 ianuarie 1859, mulți nu știm că în spatele ei a fost un thriller politic cu miză uriașă, care a implicat saci de bani, șantaj, spionaj de budoar și o campanie de lobby internațional demnă de secolul XXI.
Iată 5 lucruri mai puțin discutate despre cum s-a ajuns, de fapt, la România modernă:
1. „Crowdfunding” politic: Cum și-a vândut Brătianu averea pentru lobby
Diplomația costă, iar în secolul XIX, simpatia marilor puteri se cumpăra – la propriu. Dumitru C. Brătianu (fratele mai mare al celebrului Ion C. Brătianu) a fost „motorul financiar” din umbră. Pentru a susține cauza românească la Paris și Londra, acesta nu a ezitat să-și lichideze averea personală.
Brătianu a vândut o parte semnificativă din moșia familiei de la Florica și zestrea soției pentru a finanța articole în presa franceză și britanică. Banii au mers către influenceri ai vremii – jurnaliști de la Le Siècle sau Journal des Débats – și pentru a deschide ușile saloanelor pariziene către Napoleon al III-lea. Fără acești bani „privați” injectați în propagandă, vocea unioniștilor ar fi fost ignorată.
2. Scandalul „Fake News” și fraudarea alegerilor (Cazul Vogoride-Sturdza)
Înainte de dubla alegere a lui Cuza, partida anti-unionistă a încercat să blocheze totul prin fraudă. În Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride (susținut de tabăra conservatoare și de familia Sturdza, care râvnea la tron). Acesta a falsificat listele electorale în divalul Ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Salvarea a venit dintr-un act de spionaj conjugal: Cocuța Conachi, soția lui Vogoride dar o unionistă înflăcărată, a furat corespondența secretă a soțului ei care dovedea frauda ordonată de turci și austrieci. Scrisorile au ajuns la Bruxelles și Paris, provocând un scandal diplomatic imens care a dus la anularea alegerilor fraudate.
3. Geopolitica pe scurt: Cine ne-a vrut și cine nu
Harta Europei era un câmp minat, iar Unirea a fost un act de echilibristică:
-
Susținătorii: Principalul aliat a fost Franța lui Napoleon al III-lea, care dorea să slăbească Austria și să își creeze un „cap de pod” francofil în Est. Surprinzător, Rusia a susținut unirea într-o primă fază, dar strategic, pentru a lovi în interesele Imperiului Otoman.
-
Opozanții: Austria a fost cel mai înverșunat inamic. Viena se temea (pe bună dreptate) că un stat românesc unit va deveni un magnet pentru românii din Transilvania, destabilizând imperiul. Imperiul Otoman se opunea pentru că știa că unirea este primul pas spre independență și pierderea teritoriilor.
4. Alexandru Ioan Cuza: Ținta vie
Alegerea lui Cuza nu a fost doar o formalitate, ci o misiune periculoasă. Pe 5 ianuarie 1859 la Iași, și mai ales pe 24 ianuarie la București, atmosfera a fost explozivă. În București, membrii partidei conservatoare au încercat să blocheze accesul deputaților și să manipuleze votul. S-a încercat chiar eliminarea fizică a lui Cuza prin diverse comploturi în primii ani de domnie. Cel mai tensionat moment a fost în ziua alegerii de la București, când zeci de mii de oameni (mobilizați de unioniști) au înconjurat Dealul Mitropoliei, gata să intre peste deputați dacă nu îl votează pe Cuza. Tunurile armatei erau îndreptate spre mulțime, iar fitilul era aprins. Deputații conservatori au votat Unirea de frica linșajului, nu din patriotism.
5. „The Dream Team” de la Paris: Campania de lobby extern
Unirea nu s-a făcut doar în țară, ci a fost rezultatul unei campanii de PR coordonate din exil. Generația pașoptistă – C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri, frații Golescu – a funcționat ca o agenție de lobby profesionistă.
Vasile Alecsandri a fost trimis într-un turneu diplomatic fulger ("turneul de convingere") în Anglia, Franța și Piemont. Misiunea lui? Să le explice monarhilor occidentali că românii nu vor renunța. Au folosit tactici moderne: petiții, articole plătite în presa internațională, banchete diplomatice și legături masonice. Au reușit să schimbe percepția Angliei (inițial ostilă) și să mențină interesul Franței treaz, transformând „Chestiunea Orientală” într-o „Chestiune Românească”.
…și asta e doar ce am mai aflat noi căutând să înțelegem mai bine însemnătatea evenimentului. Câte or mai fi de care nu știe nimeni astăzi? Istoria nu este niciodată plictisitoare și rareori marile momente ale sale au fost simple. Aflând cât mai multe, ajungem să înțelegem mai bine trecutul și, deloc paradoxal, prezentul. Pentru că ”toate-s vechi și nouă toate„ cum frumos ne spune versul eminescian.